Filme Noi Craiova

Cred că toată lumea e de acord cu mine când zic că nu poţi ştii/înţelege cu adevărat ce simte un om decât atunci când ai fost în pielea lui. Şi atunci, ce rost mai are să faci un film care să transmită un lucru pe care îl cunoaştem toţi? Am văzut “Repo Men” mai mult pentru Jude Law. Ce pot să spun? Îmi place actorul, dă bine în filme, e carismatic, frumuşel şi nu joacă atât de prost. Din când în când, mă mai răsfăţ şi-l admir în filme ca acesta. Pelicula, în schimb, m-a lăsat indiferentă. E o producţie mai mult decât mediocră, de duzină, care mi-a transmis fix nimic. Am urmărit-o într-un mod mai mult impasibil, ca să fie. De aceea, nu am prea multe lucruri de spus despre ea. E un film făcut de americani, pentru publicul american. Aşa cum pentru mâncare există termenul de “junkfood“, la fel de bine ar putea exista şi “junkcinema” pentru cinematografie. “Repo Men” ar intra cu uşurinţă, zic eu, în această categorie de “junkcinema“.

Pelicula începe cu o mică istorioară povestită de personajul lui Jude Law, Remy, despre un om de ştiinţă, o pisică şi o cutie. Puţin mai târziu, Remy ne dezvăluie ocupaţia sa în felul următor: “My job is simple: You can’t pay for your car, the bank takes it back. You can’t pay for your house, the bank takes it back. You can’t pay for your liver… well, that’s where I come in“.

Genială, nu? Buuun, mai departe. Un sfert din film ne sunt prezentate toate personajele. Aflăm că Remy are o soţie şi un copil, un prieten foarte bun din copilărie care ar face orice pentru el, un şef al naibii de antipatic şi ipocrit şi o viaţă în care singurul lucru interactiv era ucisul oamenilor. Aceasta până când se întoarce roata iar din vânător, Remy devine vânat. Vorba aia: “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”. Începând din acest moment, lucrurile devin din ce în ce mai previzibile şi evidente şi enervante şi cum mai vreţi să să-i spuneţi. Mă rog, de parcă până în acel moment nu erau la fel. Iar finalul poate fi anticipat încă de pe la mijlocului filmului, când e arătată o anumită reclamă. Dacă eşti atent, şi faci repede legăturile, şi ai o imaginaţie cât de cât mai bogată, poţi repera facil momentul în care se produce schimbarea. Ştiu, v-am băgat de tot în ceaţă. Trebuia să păstrez o urmă de mister, nu?

În fine, pelicula e slabă mai din toate punctele de vedere. Are minusuri la toate capitolele. Numai Jude Law o mai salvează. Şi nu pentru că ar juca bine. Dimpotrivă, mi s-a părut foarte puţin credibil în anumite scene. Aş fi văzut alt actor în locul lui. Şi poate ideea nu ar fi fost aşa de rea dacă ar fi avut un scenariu mai puţin superficial şi mai bine definit. Nici măcar aluziile la modul în care companiile mari sau foarte mari se folosesc de numeroase tertipuri şi clauze (cunoscute şi sub numele de “strategii de marketing”) ca să-i înşele pe cei mai creduli dintre noi, nu au fost scoase în evidenţă cum trebuia. În concluzie, nu, nu cred că merită filmul. Acum, dacă voi sunteţi de altă părere, mă declar curioasă să o ascult.

Vizionati trailer:

Un nou film în care eroul principal este un câine. Unul absolut obişnuit, nici măcar dresat nu pot spune că este sau măcar ascultător. El nu ştie să facă mai nimic (mă rog, ştie dar lucrul respectiv este complet inutil în zona urbană), iar la început îi scoate peri albi stăpânului său. Dacă Marley era pilonul în jurul căruia se învârtea familia perfectă americană, câinele iubit de părinţi şi copii, deopotrivă, câinele din “A Dog Year” este iubit doar de stăpânul său (nici de acesta de la început) şi multă lume nu înţelege de ce i se acordă aşa multă atenţie. Filmul este inspirat de scrierile jurnalistului şi scriitorului Jon Katz, mare iubitor de câini, care a dedicat numeroase volume acestor patrupede.

Jon Katz (Jeff Bridges) este un scriitor aflat într-o perioadă de criză, când nu mai reuşeşte să acorde atenţia cuvenită familiei şi nici să respecte termenele stabilite pentru viitorul său proiect. Într-o bună zi, el adoptă un câine din rasa border collie, un animal traumatizat de foştii lui stăpâni şi care avea mari probleme de comportament. Toate încercările de a înţelege comportamentul câinelui nu au dat roade, iar Jon este tentat chiar să renunţe la el. Dar vrea să-i mai dea o şansă, aşa că renunţă la viaţa de la oraş şi se mută la o fermă pentru ca patrupedul să se simtă mai în largul lui. Aici Jon are mai mult timp de reflecţie, iar relaţia cu câinele său devine una din ce în ce mai strânsă.

Jeff Bridges este singurul actor cu nume din toată distribuţia. De altfel, în 2009 el a jucat în patru filme, cam toate cu bugete mici, iar rolul din Crazy Heart i-a adus primul Oscar din carieră. La înălţime este şi principalul partener al lui Jeff în acest film, l-a numit aici pe câinele border collie. În rest, celelalte personaje sunt mai degrabă secundare, trec rapid prin viaţa bărbatului şi nu ai timp să te ataşezi de ele. Regia este semnată de debutantul George LaVoo, la fel şi scenariul, inspirat de unul din romanele lui Jon Katz. Nu este un film grozav, nemaipomenit, nemaivăzut, dar îl recomand mai ales iubitorilor de animale.

Vizionati trailer:

Continuarea filmului de acum 9 ani a intrat dizgratios in cinematografe, ca o noua dezamagire pe lista continuarilor de acelasi fel. Americanii, mai ales, au fost in mare parte dezamagiti insa publicul tanar, copiii, l-au apreciat. Adica si eu, daca aveam 10 ani cred ca il consideram un film distractiv. Asa, pot doar sa fiu sincer cu voi si sa va spun ca la jumatate din el am dormit. Si am dormit fara sa-mi para rau. Stiti voi, ca atunci cand va puneti un film pe calculator tocmai ca sa dormiti mai bine. Doar ca eu ma mai trezeam ca sa tin firul povestii. Si m-am mai trezit o data cand a sarit banda de pe rola de film si s-au aprins becurile in sala.

Cum o sa vedeti si in trailer, de aceasta data cainii se aliaza cu pisicile impotriva unei feline care dorea sa se razbune pe umilinta adusa ei de catre oameni. De asemenea alti actori sunt recrutati atat la propriu cat si la figurat in scenele productiei. Patrupezii sunt inlocuiti de unii noi, singurul personaj care si-a continuat istoria fiind Mr. Tinkles. Nu se intampla foarte multe lucruri in aceasta continuare: cainii recruteaza un agent nou, se aliaza cu pisicile si cu un porumbel si se duc s-o prinda pe Kitty Galore intr-un parc de distractii.

Nu stiu daca filmul si-a meritat banii, dar nu vi-l recomand pentru o seara la cinema. Il recomand doar curiosilor care au vazut si primul film. Asa, in amintirea filmelor vechi (acum filmele anilor 2000 le putem numi vechi, nu?).

Robin Hood a avut astazi premiera internationala. Festival de Cannes i-a “dat drumul” de dimineata, iar seara a avut avanpremiera pe tot globul. Si va spun ca a umplut sala de cinematograf mai mult decat a facut-o “Iron Man 2” si nu stiu daca am vazut, in viata mea, mai mult de 10 filme mai lungi decat acesta. Robin Hood mi-a placut, dar este un film mai slab decat v-ati putea inchipui. Eu abia astept sa vad genul acesta de productii. Si le caut. Si le astept. Si dupa ce le vad stiu sa ma multumesc si cu mai putin.

Filmul priveste povestea lui Robin Hood din alt unghi si pana sa-mi dau seama, de acest lucru, am fost putin surprins. In maniera in care Batman Begins a fost creat pentru seria Batman, la fel si filmul de astazi ne deschide cartea pe care prea putini au avut curajul sa o gandeasca inainte de Brian Helgeland (realizatorul povestii). Russell Crowe joaca rolul arcasului din armata regelui Richard Inima de Leu care ajunge iubit de oamenii de rand, iar cele 140 de minute ale filmului incearca din rasputeri strangerea amanuntelor ridicarii legendei.

Cu actiunea lenta si parca fara culoare, cu replici abuziv folosite in filmele de gen si actori slabi in rolurile secundare negative as putea incepe lista bilelor negre ale filmului. William Hurt (in rolul lui Marshal), cadrele cu Russell Crowe vorbind multimii si cele 3 glume bine asezate in film sunt momentele care ar putea pune usor guma pe cuvintele scrise mai devreme. Ridley Scott a lasat, in final, loc pentru multe. Sa vedem cat de multe vor lasa si producatorii filmului.

Trailerul filmului:

“Prince of Persia: The Sands of Time” este unul dintre cele mai frumoase basme vazute de mine in ultima vreme. Si cand zic “basm” ma refer la o poveste fantastica plina de aventura si culoare. Am iesit din sala de cinematograf cu gandul ca finaluri mai bune de film, ca cel de astazi, nu am mai vazut de multa vreme. Filmul are de toate: dragoste, aventura, fantezie, istorie, mister si …umor. Sincer va spun, nu am jucat niciodata jocul cu acelasi nume si nici nu stiu prea multe despre el, dar dupa ce am vazut filmul parca i-as da o sansa.

Actiunea filmului se invarte in jurul printului adoptat al Persiei, iar intrigile apar in jurul pumnalului mistic (la a carei atingere te poti intoarce inapoi in timp). Coroana regelui Persiei este la mijloc, iar puterea finala o avea tocmai omul care reusea sa detina acest pumnal. In poveste intra si printesa Tamina, jucata de Gemma Artenton (aceeasi din “Clash of the Titans“) cea care formeaza un nou cuplu, pe ecran, cu vestitul print.

Pe Jake Gyllenhaal l-am mai vazut in “The Day After Tomorrow” si face un rol reusit ca Print al Persiei (daca replicile lui nu erau atat de bine spuse cred ca filmul nu mai lasa impresia de astazi). Gemma Artenton nu face un rol mare, poate doar mai bun decat in filmul precedent, dar Alfred Molina salveaza situatia prin prestatia sa plina de umor si naturalete. Se pare ca urmeaza “Warrior Within” si “The Twho Thrones” daca ar fi sa ne uitam dupa jocul cu acelasi nume. Sa speram!

Vizionati trailer:

Britanicii au un punct în plus atunci când decid să-şi elibereze proiectele în cinematografe: umorul. În plus, nici ideile sau felul în care îşi cârpesc viziunea nu este una demnă de trecut cu vederea. Aşadar, “englejii” pornesc cu un avantaj încă din faşă: pot stârni sentimente de admiraţie sau pot dezamăgi. Nu există cale de mijloc, cel puţin nu pentru mine. Revenind la “Wild Target”, la momentul în care trailerul făcea înconjurul internetului, de ajunsese până şi peFILME TARI, se arăta un proiect mişto, asta mai ales dacă aruncai un ochi peste lista de distribuţie. Consider că una dintre primele apariţii s-ar putea transforma într-o adevărată regulă: nicio comedie britanică fără Bill Nighy. Şi să nu vorbim despre prestaţia de aici, căci s-a mulat rolului cu un aşa devotament, încât n-aş îndrăzni să contest asta nici în ceasul al doisprezecelea. Despre prezenţa feminină, ce putem spune? Ce englezoaică ar putea da bine în momentul de faţă pe micile ecrane? Surpriză sau nu, despre Emily Blunt este vorba, gingaşa creatură admirată mai pe tot locul la oră actuală. Iar pentru a întregi triunghiul scenaristic (da, există unul!) îl mai avem şi pe Rupert Grint, stimabilul Ron Weasley din binecunoscută serie Harry Potter. Şi dacă nu ar fi fost despre crimă, dragoste, comic de situaţie, surprize şi veşnicul umor englezesc, “Wild Target” ar fi devenit un easy target, cel puţin la Hollywood. 

Pe Victor Maynard (Bill Nighy) îl cunoaşte toată lumea. Bineînţeles, este posibil să rateze vreun cartier, însă branşa în care acesta activează i-a asigurat oricum un anumit prestigiu, statut pe care acesta îl respectă cu sfinţenie. Bine, bine, şi ce branşă? Simplu: una în care problemele se rezolvă personal, fără regrete, lacrimi şi păreri de rău: crima organizată; dacă un Gigel conteneşte să respire pentru a deranja un alt Gigel influent, va exista automat un Dorel care să rezolve situaţia. Primul Gigel, umil şi inconştient de aici este Rose (Emily Blunt), o frumoasă escroacă pe care celălalt Gigel supărat, în acest caz Ferguson, o vrea moartă. Aici intervine Dorel şi anume Victor Maynard, asasinul plătit pentru a o reduce la tăcere pe mirobolanta Rose. Însă evenimentele iau o asemenea întorsătură, încât Victor ajunge să fugă cu Rose, iar în fuga lor îl mai cooptează şi pe Tony (Rupert Grint), un tânăr nepotrivit la un moment atââât de nepotrivit…

Este aproape imposibil să nu ajungi să îndrăgeşti măcar unul dintre cele trei personaje: să fie Maynard, taciturn, tipicar şi tradiţionalist? Rose şi escrocheria de farmece sau Tony şi presupusa lui naivitate? Greu de ales, ştiu. Ideea filmului poate fi considerată totuşi una absurdă, mai ales în condiţiile în care frânturi din trecutul lui Maynard sunt dezvăluite, însă la momentul actual, când realitatea nu doar bate filmul ci îl mai şi inspiră, n-aş vrea să cunosc totuşi posibilele demersuri într-o familie de acest gen.  Deznodământul riscă să dezamăgească totuşi, suficient de previzibil şi lipsit de replicile originale de care filmul nu duce lipsă, însă nu ne supăram, scădem doar nişte puncte. Aşadar, dacă doriţi un film relaxant, amuzant şi înţepător, apelaţi cu încredere la “Wild Target”.

Vizionaţi trailer:

Încep să cred că la Hollywood e anul cuplului, an bine ţintuit de umbra unui horoscop administrat doar de ei. Păi, am avut aşa: Jennifer Aniston şi Gerard Butler pentru “The Bounty Hunter”, Ashton Kutcher şi Katherine Heigl în“Killers”, am mai aflat şi de Angelina (Jolie) şi Johnny (Depp) o păţesc şi ei în“The Tourist” şi lista poate continua. Ne vom opri însă la altă lipeală part-time între divi şi dive şi anume cea dintre Tom Cruise şi Cameron Diaz, o combinaţie interesantă chiar. Însă, dacă aş fi în postura de a alege prestaţia unuia dintre cei doi, nici nu clipesc: Cameron. Experienţa acumulată din comediile romantice şi charisma pe care blondina o guvernează, o ajută să treacă mai uşor de la umor la serios, asta în timp ce partenerul Cruise pare crispat. Chinuit sau nu, rolul său este de-a dreptul enervant! Dacă vă imaginaţi că doar bietul Bruce Willis a putut salva un batalion întreg doar cu puterea minţii (bine, şi cu ajutorul a câtorva efecte şi artificii), ei bine, Tom Cruise chiar le face pe toate. Serios, chiar n-am depăşit perioada în care sub semnătura unui pix se ascunde un instrument valoros, că deşi gloanţele plonjează melodios (d)in toate părţile, nu atinge niciodată pielea personajelor pozitive? O întrebare valoroasă este totuşi asta: şi-o fi făcut singur cascadoriile? Că sunt suficient de periculoase, enervante, clişeatice şi pompoase. Răspuns? Eu cred că semi-da. 

Roy Miller (Tom Cruise) este unul dintre cei mai buni agenţi CIA. Abil, perfecţionist dar şi pregătit pentru absolut orice mişcare, la momentul în care îl vom cunoaşte ne vom îndoi oarecum de funcţia deţinută. Dar să aşteptăm, căci între timp vom face cunoştinţă cu June (Cameron Diaz), o tipă mişto, pasionată de maşini şi care este aşteptată la nunta surorii mai mici. Bineînţeles, cei doi se întâlnesc, mai exact, se ciocnesc în aeroportul care avea să-i conducă pe amândoi la obiectivul dorit. Însă în timpul zborului Roy este atacat, lui June i se aprind călcâiele după el, iar totul o ia razna. Acesta se vede nevoit s-o ia pe femeie sub aripa sa protectoare, iar de acolo, se porneşte un întreg şir de întâmplări mai mult sau mai puţin ilare. Şi aşa aflăm şi de misiunea aproape secretă a tipului şi anume, de a proteja un adolescent şi invenţia lui, o baterie atipică.

Când stau să mă gândesc cât de pregătit era omul ăsta, mă apucă râsul. Sigur vorbim de americani?  Serios acum, o insulă trecută printr-un filtru al amenajărilor interioare, transporţi acolo un elicopter şi nu ai şansa să fii descoperit? Trebuie spus: yeah right.. Scenariul are însă şi părţi mai puţin ridicole, iar finalul este chiar decent. În rest, m-am bucurat să-l revăd pe Peter Sarsgaard, cam grăsun ce-i drept, nu şi-o fi învăţat lecţia odată cu “An Education”. Şi pentru că anul cu pricina mai are puţin şi se sfârşeşte, aşteptăm cu mare interes schimbarea planetelor la Hollywood şi un nou moft pentru scenariile de film cu rost de cuibărit în Box Office-uri.

Vizionaţi trailer: